Legătură Scandaloasă. Amanda MarielЧитать онлайн книгу.
șaua—ceva ce nu ar fi avut la dispoziție dacă ar fi luat cu ea caii de trăsură. Odată așezată, Grace se strădui din răsputeri să-și așeze fustele peste picioarele sale, dorindu-și ca în tot acest timp să fi purtat cizme.
Vizitiul îi aruncă o privire plină de remușcare.
– Îmi cer scuze că nu avem o șa de damă, Alteță. Nu doriți mai bine să rămâneți aici și să fac eu toate aranjamentele?
– Prostii. Sunt mai mult decât capabilă să călăresc așa. Cât despre aranjamente, aș dori să le fac eu. Apucă hățurile în ambele mâini și își ridică bărbia. Să ne grăbim!
– Cum doriți. Vizitiul încălecă un armăsar asemănător celui pe care stătea Grace, apoi, împreună cu cei trei călăreți care erau de-o parte și de alta a ducesei, o luă înainte, îndemnându-și calul să meargă la trap.
Grace înghiți în sec, protestând că trebuiau să călărească ala încet. Ar fi vrut să zboare ca vântul și ca gândul, să galopeze cu toată viteza înainte. Dar, ce păcat! Nu credea că un ritm mai rapid le-ar fi făcut prea mult bine pe termen lung. Tot va trebui să aștepte până când trăsura ei va fi reparată, în ciuda vitezei cu care ar ajunge la han.
Resemnată, Grace se relaxă în șa și îndrăzni să se bucure de drum. Ciripitul păsărilor plutea în aer și ea privea copacii aliniați de-a lungul drumului, în speranța că va putea vedea o pasăre cântătoare. Fu răsplătită la scurt timp după aceea, pentru că un graur țâșni dintr-un copac în următorul, penele lui negricioase strălucind de nuanțe de verde-violet când întâlneau razele soarelui.
Grace zâmbi, gândindu-se cât de minunat ar fi dacă și ea ar putea zbura. Întârzierea sa nu ar mai exista, pentru că ar putea pleca în zbor către Scoția, și fără îndoială că ar ajunge acolo mai repede decât ar fi putut-o face cu o trăsură. Însă înlătură acest gând din mintea ei.
Starea de reverie nu o ajuta cu nimic. Ceea ce îi trebuia erau soluții reale. Își îndreptă din nou atenția la drumul din fața ei. Dacă trăsura sa nu putea fi reparată imediat, ar închiria una. Iar dacă această soluție nu era nici ea posibilă… ar rezerva câteva locuri la diligență.
Nimic nu o va împiedica din a ajunge în Scoția, la timp pentru botezul nepoatei sale. La urma urmei, era ducesă. Oamenii s-ar fi dat peste cap să îi ofere ajutor. Grace respiră ușurată. Totul va fi bine.
Nu după mult timp, o clădire cu două etaje apăru la orizont, cu balcoane de jur împrejurul exteriorului său din piatră. O potecă în formă de semicerc, de-a lungul căreia fuseseră plantate tufișuri cu flori, făcea alee prin iarba deasă din fața clădirii, iar câțiva servitori ageri se agitau de colo-colo.
Grace începea să simtă dorința arzătoare de a-și îndemna calul să meargă la galop. Erau foarte aproape de han și anticiparea aproape că o enerva. Luptând cu dorința de a țâșni înspre destinația sa, Grace își pictă un zâmbet satisfăcut pe față și continuă să-l urmeze pe vizitiu.
Miji ochii pentru a citi mai bine semnul care atârna deasupra ușii de lemn. Hanul George. Era ziua ei norocoasă, pentru că hanul îi era familiar. Nu stătuse aici niciodată, însă auzise pe multe dintre cunoștințele ei vorbind despre acel loc. Hanul George era respectabil, frecventat în mare parte de mica nobilime. Cu siguranță că toate nevoile ei vor fi satisfăcute.
Un băiat de la grajduri fugi înspre alee atunci când Grace se apropie destul de mult, apoi se opri cu mâinile în sân ca să o aștepte. Trase de hățuri ca să-și oprească armăsarul și îi zâmbi flăcăului înainte sa arunce o privire înspre vizitiu.
Acesta descălecă, se apropie de Grace și o ajută și pe ea să coboare. Femeia se opri câteva momente ca să-și ajusteze fustele, înainte să vorbească.
– Mulțumesc. Voi bea puțin ceai cât așteptăm răspunsurile. În momentul în care primești vreo știre, aș vrea să știu.
– Desigur, Alteță. Vizitiul făcu o plecăciune.
Grace pescui un șiling din punguța pe care o ținea cu ea și se întoarse cu fața la flăcău.
– Ai grijă ca armăsarii mei să fie îngrijiți. Au nevoie de apă și hrană imediat.
Băiatul afișă un zâmbet larg când se întinse după moneda din mâna femeii.
– O să-i și țesal.
– Foarte bine. Grace aprobă dintr-o mișcare a capului, apoi porni înspre intrarea hanului. Și-a dus mâna la ochi, ca să-și protejeze fața de soarele arzător al după-amiezii și a pășit puțin câte puțin până în dreptul ușii. Dată fiind ora târzie, mai bine ar rezerva o cameră și ar trimite pe cineva după Eliza. Chiar dacă găsea pe cineva disponibil să-i repare trăsura, nu ar fi putut s-o facă înainte de căderea nopții.
Grace intră în clădire cu un oftat. Atâta timp cât își relua drumul până la ivirea zorilor, putea să recupereze orele pierdute și putea ajunge la timp. Pentru moment, trebuia să facă rost de o cameră și să facă aranjamentele necesare pentru ca Eliza și Jasmine să fie aduse aici.
După ce rezervă o cameră, Grace se îndreptă înspre camera de zi pentru ceai și o masă ușoară. Își va trimite oamenii după bagaje de îndată ce va putea. Vina o rodea ușor în timp ce sorbea din ceașca ei de porțelan și lua mușcături mici din brânză și din prăjituri. Era sigură că Eliza și-ar dori să bea ceva călduț. Ar fi trebuit să o ia cu ea, nu să o lase în urmă, în caleașcă.
Trecu mai bine de o oră și Grace încă aștepta vești. Niciunul din oamenii ei nu apărură. Chiar când credea că grijile o vor cuprinde, își roti privirile prin camera de zi și răbdarea ei fu răsplătită de apariția vizitiului, care veni în dreptul mesei la care stătea ea.
– Alteță.
Femeia înghiți bucățica de brânză pe care o tot mestecase, apoi îi oferi omului un zâmbet. Gura lui era înțepenită într-o expresie fermă. Privi în jos înainte să se uite în ochii ei. Grace se pregăti pentru a primi vești neplăcute.
– Am dreptate să cred că nu-mi vei da vești bune?
Vizitiul dădu din cap aprobator.
– Îmi pare rău, Alteță, dar nu există niciun meșter în imediata apropiere. Putem găsi unul în orașul învecinat. Totuși, nu va putea sosi până poimâine.
Grace oftă scurt.
– Dar putem închiria o trăsură?
– Nu mai este niciuna disponibilă. Vizitiul își lăsă umerii în jos. Se pare că singura opțiune este să așteptăm ca a dumneavoastră să se repare. Îmi permiteți să trimit vorbă după un meșter?
Grace își îndreptă spatele cu hotărâre.
– Nu. Vom lua diligența. Du-te și află la ce oră sosește. Dacă tot te ocupi de asta, te rog să trimiți și după Eliza și Jasmine și aranjează să fie trimise aici cuferele noastre.
Ochii vizitiului se holbau la ea neînțelegători. Liniile de pe fața lui trădau șocul.
– Nu se poate. Nu ar fi potrivit. Chiar dacă…
– Prostii. Pot și o voi face. Acum, du-te și fă ce te-am rugat. Grace îl alungă cu un semn al mâinii. Nu dăduse niciodată doi bani pe bunăcuviință și nu va începe să o facă tocmai acum. Nimic nu o va împiedica să-și îndeplinească promisiunea făcută nepotului ei și Ameliei. Cu siguranță, nu un ax plesnit de la trăsură. Putea fi mai dură de atât.
Târșâitul unui scaun îi atrase atenția și Grace își ridică privirea. Îngheță. Nu-i venea să creadă. Un gentleman—și nu orice gentleman, ci Lewis Duffield, chiar bărbatul de care se îndrăgostise pe vremea