Iubiți Cu Secrete. Dawn BrowerЧитать онлайн книгу.
bine cu tine, doar spune-mi și îl pun imediat să meargă pe scândură!
Ea își dădu ochii peste cap.
– Jack e un soț minunat. Știi prea bine că zilele lui de pirat au rămas în secolul optsprezece. Acum, e un domn în toată regula.
Jackerson Morgan Carwyn, Ducele de Whitewood, era un fost pirat pe care toată lumea îl știa drept Căpitanul Jack Morgan. Desigur, aceste lucruri se petrecuseră în secolul optsprezece, așa cum spusese și ea. Fusese aruncat prin timp și se instalase destul de bine în secolul nouăsprezece. Regele îi oferise un ducat după ce îi salvase viața.
– Dacă așa spui tu, zise el și se așeză pe bancă, lângă Elizabeth. Dar mă bucur că te-am găsit.
De parcă nu o căutase deja destul…
– Oh! exclamă ea, ridicând o sprânceană. Și de ce, mă rog?
– Am găsit jurnalul mamei acum ceva timp. Unele notițe scrise de ea sunt interesante.
Toată familia știa că puteau călători în timp. Era un lucru greu de ignorat atunci când mama lor a ajuns prima în Weston, venind din altă eră, dar faptul că și soțul lui Elizabeth a trebuit să o facă… Ar fi fost o nesăbuință din partea lor să nu creadă că așa ceva chiar există.
– Nu mi-am dat seama că și tu ai… um…
– Călătorit în timp? îl completă ea. Nu chiar. Jack ar face o criză dacă ar afla că mă apropii de oglindă la mai mult de doi pași.
Își lăsă capul să cadă într-o parte și urmări expresia de pe chipul lui.
– De ce ești interesat de asta?
Ridică din umeri.
– A părut o idee distractivă. A fost…
– Ești plictisit rău, nu? întrebă ea, pufăind din buze. Nu te joci cu așa ceva.
– N-am spus că aș…
Îl întrerupse cu o mișcare a mâinii.
– Nu încerca asta cu mine. Eu te cunosc. Nu m-ai fi întrebat asta dacă nu te-ai fi gândit la posibilitate. Călătoria în timp e riscantă. Nu știi unde vei ajunge sau dacă poți măcar să ajungi undeva.
– Cum poți să îți dai seama de asta?
Din lectura pe care o făcuse, nu înțelesese acest lucru. Nu găsise nicio explicație în carte.
– Cum poate cineva să călătorească cineva în timp, iar alții să fie blocați în timpul în care s-au născut?
– Am o teorie, zise ea. Am scris-o în jurnalele mele, dar nu am niciun mod de a o dovedi. Am avut niște viziuni ciudate – mai ales în oglinzi. Așa l-am văzut pe Jack prima oară.
Nicholas nu știa asta.
– Fascinant. Ce legătură au viziunile tale cu a călători în timp?
Bineînțeles, trebuia să întrebe despre acest lucru mult mai îndeaproape, dar momentan îl interesa altceva.
Ea dădu din cap, ușor enervată.
– Ești ca râia!
– Dar mă iubești, răspunde el, râzând.
– Normal că te iubesc, împielițatule! Ca să-ți răspund la întrebare, cred că, pentru ca putea călători în timp, trebuie să mai posezi o abilitate. A mea e reprezentată de aceste viziuni. Mama are memorie fotografică. Jack poate vedea prin oglinzi, ca mine. Nu sunt sigură că e singura lui abilitate de acest fel, dar nu cred că îi place să se gândească prea mult la asta.
Nicholas nu era sigur că avea abilități extraordinare. Asta însemna că nu putea călători prin intermediul oglinzii? Avea mai multe întrebări decât înainte.
– Te întrebi dacă tu ai vreo abilitate specială. Elizabeth îi zâmbi. Sigur că ai. Dacă te gândești bine, îți vei da seama care este. Și Christian are una.
Îl enerva faptul că ea știa, dar nu voia să-i spună.
– Chiar așa? Ce abilitate are el?
– Este un clarcunoscător, răspunde ea cu multă convingere în glas. E un mod de a spune că instinctele sale nu îl dezamăgesc niciodată. Tu, dragul meu frate, ai ceva mult mai subtil și nici măcar nu te folosești de ea.
El își dădu ochii peste cap.
– Nu sunt sigur că te cred. Sună ca un produc al imaginației tale.
Deși, în unele momente, Christian făcuse lucruri care lui îi păreau complet greșite, totul se petrecuse exact așa cum prezisese fratele său. Nu voia să recunoască faptul că Elizabeth s-ar putea să aibă dreptate.
– Nu este, îl asigură ea. Îți amintești că, atunci când erai copil, desenai mereu câte ceva?
Își amintea.
– Și ce-i cu asta? Nu e așa special. Aproape toți copiii mâzgălesc.
– Iată darul tău. Mama mi-a spus că ai desenat un automobil odată. Nu ne-a spus niciodată ce era. Tu vezi lucruri și le desenezi fără să te gândești la ele conștient. E o abilitate psihică, și de vreme ce ai renunțat la desen, nu îți mai folosești darul deloc. E foarte trist. Erau niște desene foarte bune.
Ridică din umeri.
– Nu mă mai atrag lucrurile astea.
Dar acum era curios. Poate că trebuia să mai facă rost de hârtie și cărbune. L-ar putea ajuta să înțeleagă acest dar al său. Sora lui încerca să îl facă să se simtă special. Totul suna foarte prostesc și nu ar fi vrut să creadă nimic din spusele lui Elizabeth. Dacă le-ar fi crezut și totul s-ar fi dovedit a fi fals, durerea ar fi fost prea intensă.
– Mă bucur că am vorbit.
Nicholas se ridică de jos.
– Sper să mai stai la Weston o vreme! Locul ăsta nu e la fel fără tine.
– Să nu faci vreo tâmpenie! schimbă ea subiectul, mijind ochii.
– Eu?
Nicholas afișă un zâmbet inocent.
– N-aș face niciodată așa ceva!
– Nu mă păcălești tu pe mine… oftă ea. Serios. Nu risca, te rog! Găsește altceva care să te distreze.
Zâmbetul îi dispăru de pe față.
– Promit că nu voi face nimic fără să mă gândesc bine înainte. Asta e tot ce pot să-ți promit.
– Prea bine.
Elizabeth se ridică și își înfășură brațele în jurul lui, strângându-l tare într-o îmbrățișare.
– În caz că nu mai am ocazia să-ți spun asta… Te iubesc tare mult, frățioare!
– Și eu te iubesc, răspunse el și o strânse și mai tare.
Își adora sora.
– Acum… i-am promis lui Christian că îl voi învinge la o partidă de biliard. Să ai o după-amiază frumoasă!
Se desprinse din îmbrățișarea ei și o lăsă de una singură în grădină. Îi dăduse prea multe lucruri la care să se gândească.
Nicholas intră în încăperea unde se desfășurau jocurile. Christian era deja acolo, aranjând bilele pe masă.
– Bun! Ai decis să îți faci apariția. Am crezut că ai uitat de jocul nostru din după-amiaza asta.
Nicholas își duse mâna în dreptul inimii, cu un gest dramatic.
– Mă rănești,